Recunoasterea

Am fost obisnuiti de mici sa fim vanati. O vanatoare acerba din partea parintilor cand nu am spus corect poezia la serbare, cand nu am raspuns cuviincios unei vecine sau cand am ajuns cu 5 minute mai tarziu de la intalnirea cu prietenii. Sa nu mai amintim vanatoarea  profesorilor dupa greselile de orice fel, cand caietul era inrosit de toate corecturile facute ca nici nu mai stiam care era culoarea stiloului cu care scrisesem initial.

Ne-am obisnuit atat de mult sa ni se sublinieze greselile ca nici noi nu mai stim ce facem bine si la ce suntem cu adevarat buni. De aici si marea confuzie a tinerilor care se gasesc in prag de bacalaureat si nu stiu in ce directie sa apuce pentru ca nimeni nu s-a “obosit” sa vada potentialul, samanta de genialitate din fiecare dintre ei, sa o cultive ca sa poata rodi intr-o meserie sau intr-o vocatie cu recompense pe termen lung.

Si tot orbecaind printre corecturi cu pasta rosie,  printre critici la fiecare pas si la fiecare actiune, ajungi totusi sa ai un loc de munca, care, ghici ce? e tot o vanatoare de greseli din partea celor care “stiu” cum e corect, cum trebuie sa se faca, ce trebuie se zici in orice situatie.

E vineri, e ziua deadline-ului tau pentru proiectul la care lucrezi de doua luni, e si pentru tine un fel de Black Friday, o zi a reducerilor de stress, de presiune si poate o “afacere” buna daca seful e multumit de rezultatul pe care i l-ai oferit. Mai ai cateva ore si ajungi la deadline, si asa cum ii spune si numele e linia mortii, sau linia moarta, de parca ai fi un medic chirurg de a carui incizie depinde viata celui operat. E doar un proiect, un dosar, un client, un beneficiar care va trai chiar daca acel proiect va trece sau nu de echipa de validare, la fel si tu. Nu spun sa intarziem cu promisiunile si cu angajamentele pe care le facem, spun doar ca isteria tesuta in jurul acestor “deadline-ului” creaza mereu o stare agonizanta de exterminare, de anihilare, de executie in cazul in care nu ar fi respectate.

Esti aproape sa finalizezi, verifici ultimele detalii, re-verifici parametrii, bugetul, re-confirmi termenele implicate in proiect si, pfiu, Gata, poti sa apesi <Send email> catre seful tau care a tinut déjà de vreo trei  ori sa-ti reaminteasca despre deadline-ul de azi. De parca nu aveai deja incercuita aceasta data in calendar, de parca ai mai dormit in ultimele 4 nopti saptamana asta din cauza tuturor detaliilor pe care le-ai tot revizuit, le-ai tot modificat, reconfirmat si ajustat pana acum. In fine, voia si el sa se asigure ca iti stii prioritatile, ca esti focusat ca sa nu cumva sa ratezi acest moment important al livrarii proiectului inainte sa sune ceasul “liniei moarte” sau a termenului limita cum i se mai spune uneori in limba romana.

Eliberat de toata presiunea acumulata,  de tot stresul strans intre pleope in ultimele nopti nedormite iesi din birou spre o bine-meritata pauza. Nici nu mai conteaza cum alegi sa te relaxezi, stii doar ca vrei sa te ridici de pe scaunul ergonomic care nu a facut decat sa te imobilizeze in ultimele 3 ore de cand i-ai jurat fidelitate. In drumul tau spre iesirea din cladire treci pe langa biroul sefului sa-i dai de stire minunata veste a livrarii, a lansarii la apa a ceea ce poate fi “afacerea” perfecta pentru voi, pentru echipa, poate chiar pentru bonusul tau de Craciun. Nu e in birou, “poate e intr-o sedinta”, te gandesti. “Nici o probelema, va vedea emailul meu cand se intoarce”. Tu iti vezi linistit, acum chiar relaxat de treaba pentru restul zilei, caci inbox-ul nu te-a asteptat sa termini tu proiectul ci a fost strangator de vreo 50 de emailuri pana la ora pranzului.

Trec orele, rezolvi multa treaba pentru ca acum ai mintea libera de stres, presiunea s-a eliberat si te poti concentra si pe alte subiecte pe ordinea de zi. Pana acum nici un semn de la sefu’, nici un feeback legat de proiect, ci doar cateva mailuri din partea lui in care mai are nevoie de niste rapoarte, situatii, statistici, daca se poate pana la sfarsitul zilei. Ai avea nevoie sa stii macar una-doua impresii la cald, daca respecta asteptarile pe care le avea, daca primeste acordul de implementare a acestuia, daca sunt …orice, macar sa stii ca a vazut emailul.

Prin urmare, decizi “sa faci lucrurile sa se intample” si mergi in cautarea raspunsurilor. Ghici surpriza, seful nici nu a citit emailul, nici nu pare important pentru el ca i l-ai trimis la timp si nici nu are ce raspunsuri sa-ti dea la intrebarile pe care i le pui vis-a-vis de subiect. E cat se poate de pornit pe alte subiecte, in lucru pe ordinea ta de zi care dintr-odata au devenit prioritatea nationala nr 1, iar tu esti singurul raspunzator ca nu ai inteles acesta noua repozitionare a prioritatilor. Toate ard ca importanta ca si cum dintr-odata viata ta este in joc si daca nu folosesti URGENT stingatoarele din dotare ajutandu-te de puteri supra-omenesti risti sa arzi de viu sub rafalele de urlete, usi trantite si vorbe de  foc.

Dintr-odata proiectul tau, in care ti-ai donat zilele, noptile, sanatatea, relatia de cuplu, familia, este de domeniul istoriei, nu mai conteaza pentru nimeni iar tu te-ai ales cu o portie zdravana de “frecus cu sapun pe dinti” din cauza incapacitatii de a prevedea in “globul de cristale lichide” ca altele vor fi prioritatile la 3 ore dupa ultima reamintire a focusului zilei: proiectul tau.

Ce sa mai vorbim despre “Multumesc ca mi-ai trimis la timp proiectul”, ce sa mai vorbim despre “Imi place cum ai gandit proiectul”, Ma bucur pentru ca faci parte din echipa? Ai putea sa mai concepi ca vor sosi aceste vorbe din partea celui care “stie cum e corect, cum trebuie sa se faca, ce trebuie se zici in orice situatie?

Cum ai putea sa mai astepti vreo bruma de recunoastere a ceea ce esti, stii si poti daca inca nu ti-ai dezvoltat capacitatea de clar-viziune. Ar fi cazul sa lucrezi la asta, sa mai mergi la un curs, sa discuti cu maestri spirituali si s-ar putea ca la urmatorul proiect sa ai mai multe sanse sa prevezi ploaia de urlete si tipete. Insa atunci tu vei avea cel mai important instrument drept umbrela: hartia cu instiintarea.

Recunoasterea contributiei tale este un vis frumos, insa vreau sa subliniez foarte clar ca este ABSOLUT NORMAL sa iti doresti aceasta recunoastere. Si nu ma refer aici la bani sau foloase materiale, ma refer la acel Multumesc spus sincer, in semn de recunostinta pentru efortul, dedicarea si contributia pe care ai avut-o intr-un proiect sau mai multe.

Nu ai nevoie de statui si nici de laude in fata marii adunari nationale, vrei doar sa stii ca locul tau e acolo, printre oameni valorosi, care apreciaza valoarea celor din jurul lor si care inteleg ca progresul lor se datoreaza in cea mai mare parte progresului echipei lor si a colegilor lor.

Amza Pelea spunea ca  daca vreti sa-mi faceti o statuie sa-mi faceti si o gaura in cap ca sa se adune apa si sa poata bea porumbeii.  Cam despre asta e vorba cu statuile, nu prea mai folosesc celor pe care ii intruchipeaza insa asa stim noi, muritorii, sa-i recunoastem pe cei care ne-au facut cinste: abia dupa ce au trecut in alte universuri si nu mai pot simti bucuria acelui  Multumesc spus cu ochii si cu inima.

A re-cunoaste, inseamna , asa cum morfologic arata acest cuvant,  sa confirmi din nou valoarea, abilitatile, contributia pe care o are o persoana. Inseamna sa ii validezi calitatile, fiecare dintre noi are nevoie de asta, doar ca nu am fost obisnuiti sa primim aceste validari pentru ca tot ce am vazut au fost corecturi cu pasta rosie peste tot in vietile noastre.

Calitatile unui om sunt precum artificiile inca neaprinse, iar recunoasterea si aprecierea lor sunt scanteile care aprind fitilele si dau drumul artificiilor sa se inalte si sa celebreze viata..viata ta, viata mea, viata celor din viata noastra.

In concluzie, ce faci cand nu primesti ani la rand vreo forma de recunoastere? Ce faci cand tot ce primesti sunt “linii ale mortii” (a se citi “termene limita”), reamintiri ale orei acestora si mai mult decat atat, o stare de sanatate la limita normalitatii pe care unii ar pune-o sub semnul suspiciunii daca ai ajunge in concediu medical.

Capcana consta in a cauta vinovati, justificari si scuze, iar daca te-a prins, cu greu te mai poti desprinde fara a iesi sifonat. In felul acesta se ţes jocuri de culise, acuze, scenarii, incat nici nu mai stii cand ai intrat in aceste mreje, unde voiai la un moment dat sa ajungi si daca, in conditiile de fata, mai poti ajunge acolo. E clar ca un astfel de scenariu nu se schimba de pe o zi pe alta pentru ca nici nu s-a cladit de pe o zi pe alta, insa ce poti face tu,  este sa alegi pentru tine, de pe o zi pe alta. Nu-ti trebuie mai mult de o zi sa observi ce se intampla in jurul tau, care sunt valorile dupa care se desfasoara aceste lucruri si inca o zi sa compari daca ce vrei tu de la viata ta se intersecteaza cu scenariul in care te afli.

S-ar putea sa-ti dai seama ca nu esti in filmul bun, dar scenariul e ok, doar punea in scena este defectuoasa. Atunci actionaeza, schimba, ia o decizie, oricare ar fi ea, sa fie cea care sa-ti dea linistea fizica, mentala si emotionala cand pui seara capul pe perna. E singura masura pe care o stiu daca am facut ceva bine.

Sa ramai intr-un mediu al vanatorii de greseli, al sanctionarilor la fiecare pas si la fiecare respiratie inseamna sa te stingi zilnic sau mai bine-zis sa ramai stins si sa nu stii cum arata artificiile vietii tale.

Tu cand a vazut ultima data artificii?

Alice-Macrina Cornea